Când eram băiat mic, ai mei țineau găinile în grădină. Nu pentru ouă, dar pentru tăiat. Aveam vreo 30 de găini pe an. Tatăl meu le creştea iar la sfârşitul scurtei lor vieți le ducea la un măcelar care termina treaba. După aceea, ajungeau la noi în congelator şi apoi pe farfuriile noastre. Era felul în care ai mei mâncau carne „mai bună” şi mai sănătoasă în special.
De la o vârstă fragedă, am empatizat cu aceste găini. Câteodată erau găini slabe sau rănite printre ele. Aesea ajungeau să fie ciugulite de către celelalte. Mă obişnuisem să am grijă de ele. Am luat o cutie de carton, am pus pai, apă şi mâncare în ea şi am pus-o în casă, lângă sobă, sperând că îşi vor revini. Câteodată reuşeau, câteodată nu.
Am avut şi câteva capre. Nu erau pentru brânză sau ceva de genul ci pentru că fratele meu le-a vrut. Îmi plăceau acele capre. Într-o noapte am visat(sau mi s-a părut că am visat) o capră plângând. Am continuat să dorm, crezând că nu e real. Dimineața, am auzit că una din capre a căzut în lac şi n-a mai reuşit să se urce înapoi la mal. Am plâns isteric după ce am auzit asta şi încă mă mai simt prost (poate aş fi putut să-mi dau seama că nu e un vis şi aş fi putut să mă trezesc).
De curând, stăteam într-un metrou şi un om al străzii cerşea bani. În fața lui erau două doamne, fiecare din ele se uita discret la el. Pe chipul uneia din doamne am văzut(sau mi s-a părut că am văzut) indiferență. Pe chipul celeilalte doamne am văzut empatie şi compasiune. Am simțit aşa de multă simpatie din partea celei din urmă femei şi mi-am amintit să mă gândesc: „Îți pasă. E aşa de frumos.” M-a sensibilizat aşa de tare. Dar următorul meu gând a fost: cine sau ce a făcut-o pe acea persoană să îi pese? A fost o decizie pe care a făcut-o pentru ea însăşi? Şi dacă a fost aşa, ce i-a dat putere să ia decizia aceea? Referitor la cealaltă femeie (dacă percepția mea a fost corectă) e propria ei vină că nu i-a păsat sau i-a păsat mai puțin? Am simțit că fiecare din aceste persoane este produsul educației, mediului şi genelor lor.
Empatia pentru animale mi-a venit de la o vârstă foarte mică. Am scris intenționat „mi-a venit”. Nu am căutat-o. Nu am decis să am empatie pentru animale. Aveam şase ani şi ceva şi deja era acolo. Unii oameni au mai puțină decât am eu, alții au mai multă. Nu ştiu de ce am avut sau am gradul de empatie pe care îl am (şi pentru asta, gradul de dorință şi disciplină pentru a pune empatia în practică). Poate toți se nasc cu empatie, dar avem nevoie de noroc ca să avem oameni pe lângă noi care o păstreze în suflet şi să o hrănească, în loc să ne spună că nu aven nevoie de ea.
Nu m-am hotărât cât liber arbitru avem, dar în orice caz, cred că acest control pe care îl avem, despre cine suntem, ceea ce credem şi chiar şi ceea ce facem, este limitat. Sunt convins că, empatia, într-o anumită măsură, se poate învăța şi putem influența, bineînțeles, alți oameni, să îi ajutăm să fie mai buni prin eforturile noastre de educare.
Dar să ai empatie înseamnă şi că avem nevoie să înțelegem că, poate fără vreo vină de-a noastră, unii din noi pornesc cu mai puțină.
Articol original publicat de Tobias Leenaert http://veganstrategist.org/2018/01/08/empathy-people-others/
Strateg Vegan 